Există sfinți pe care îi cunoaștem de copii, din calendar sau din predici. Și există sfinți pe care îi descoperi abia când ești la capătul puterilor, când nu mai știi la cine să te întorci. Sfântul Efrem cel Nou este unul dintre aceștia — un sfânt al veacului nostru zbuciumat, ale cărui oseminte au rămas ascunse secole în pământul grecesc și care a ales singur clipa în care să se descopere lumii.
Cine este Sfântul Efrem cel Nou
Sfântul Efrem cel Nou este un mucenic din secolul al XV-lea, prăznuit pe 5 mai. Tânăr de origine din ținuturile Macedoniei, a ales calea monahală de timpuriu, intrând în obștea Mănăstirii Buneivestiri din Nea Makri, în Attica, Grecia. Acolo a trăit în rugăciune, post și smerenie, căutând, prin nevoinţele vieții monahale, unirea cu Dumnezeu.
Sfârșitul vieții sale pământești a venit în chip de mucenicie. În anul 1426, Nea Makri a fost lovită de năvălitori otomani. Sfântul Efrem a fost prins, supus unor chinuri greu de descris în cuvinte, și a trecut la Domnul mărturisind credința în Hristos, fără să-și lepede haina monahală și fără să se teamă de moarte. A murit ca cel care știa că „pentru mine a trăi este Hristos, și a muri este un câștig” (Fil. 1:21).
Ceea ce îl face deosebit este și modul providențial în care s-a descoperit lumii. Moaștele sale au zăcut ascunse secole întregi, în pământul mănăstirii dărâmate. Abia în 1950, printr-o serie de vedenii date unei monahii, Sfântul Efrem însuși a arătat unde se află osemintele sale. Când au fost dezgropate, o bună parte purtau urmele instrumentelor de tortură — confirmare cutremurătoare a celor descoperite în vedenii.
De ce este chemat în situații grele
Din clipa descoperirii moaștelor, mărturiile despre mijlocirea sa au început să se înmulțească. Credincioșii care i se rugau în neputințe, boli, necazuri de familie sau frici adânci raportau ajutor neașteptat, adesea rapid. De aceea i s-a și dat, în evlavia populară, titlul de grabnic ajutător.
Există o logică duhovnicească în această grabă a sa. Sfântul Efrem a cunoscut el însuși suferința în modul cel mai concret și dureros. A trecut prin frică, prin durere fizică extremă, prin singurătate. Tocmai de aceea, cel care vine la el cu o rugăciune pentru izbăvirea de necazuri și gânduri grele găsește un sfânt care înțelege, din propria sa patimă, greutatea inimii celui ce strigă.
Sfântul Apostol Pavel scrie: „Binecuvântat fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea, Care ne mângâie în tot necazul nostru” (2 Cor. 1:3-4). Sfinții care au trecut prin necaz devin, prin harul lui Dumnezeu, purtători ai acestei mângâieri pentru cei care îi urmează.
Cum ne rugăm Sfântului Efrem în ceasuri de cumpănă
Nu există o rânduială rigidă. Credincioșii îi cer ajutorul în orice situație care pare fără ieșire: boală gravă, relații sfărâmate, pierderea locului de muncă, examene, frici paralizante, certuri în familie. Ceea ce contează este rugăciunea din inimă, nu forma exterioară.
- Aprinde o lumânare și rostește rugăciunea cu voce tare sau în gând, chemând sfântul pe nume.
- Spune-i concret necazul tău — nu în formule vagi, ci ca unui om care te ascultă cu adevărat.
- Mulțumește dinainte, ca semn al credinței că Dumnezeu poate rândui ieșire acolo unde tu nu mai vezi niciuna.
- Dacă poți, postește sau participă la Sfânta Liturghie în ziua de 5 mai, ziua prăznuirii sale.
Miezul rugăciunii ortodoxe nu este tehnica, ci smerenia — pe care Sfinții Părinți o numesc temelia tuturor virtuților — și tocmai ea deschide ușa milostivirii dumnezeiești.
Nădejdea care nu rușinează
Sfântul Efrem cel Nou nu promite că necazul va dispărea imediat și fără urmă. Nici unul dintre sfinți nu face aceasta, pentru că suferința are loc în planul lui Dumnezeu. Dar mijlocirea sa aduce ceea ce e mai de trebuință: curaj să rabzi, limpezime să înțelegi ce ai de făcut și, adesea, o cotitură providențială pe care nu o mai așteptai.
Dacă te afli acum într-o situație grea și nu știi unde să te întorci, cheamă-l pe Sfântul Efrem cu simplitate și cu credință. El cunoaște prețul suferinței, a plătit-o însuși cu trupul, și a ales să rămână aproape de cei ce-i rostesc numele cu nădejde.
„Nădejdea nu rușinează, pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dat nouă” (Rom. 5:5).
