Există o frază pe care o știm cu toții pe de rost de mici și pe care o auzim în aproape orice Liturghie. «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» Prima parte ne este familiară, am crescut cu ea. Dar a doua? Ca pe tine însuți. Câți dintre noi ne-am oprit cu adevărat la aceste trei cuvinte?
Mulți creștini sinceri trăiesc cu un fel de disconfort tăcut când vine vorba de grija față de propria persoană. Parcă ar fi egoism. Parcă a recunoaște că ești obosit, rănit sau că ai nevoie de sprijin ar arăta o lipsă de credință. Și astfel, sfâșiați între dăruire față de ceilalți și o severitate aspră față de ei înșiși, mulți ajung la un punct de epuizare în care nu mai pot da nimic nimănui.
Porunca în întregimea ei
Hristos nu a spus: «Iubește-ți aproapele, iar pe tine ignoră-te.» A spus ca pe tine însuți. Aceasta nu este o concesie sau o consolare adăugată la sfârșit. Este un reper. Iubirea față de celălalt se calibrează după o iubire sănătoasă față de sine. Nu narcisism, nu răsfăț, nu îndreptățire, ci o privire onestă și blândă îndreptată spre propria ființă.
Sfinții Părinți au simțit aceasta, fiecare în felul lui. Sfântul Ioan Gură de Aur scria că omul care se disprețuiește pe sine nu poate fi cu adevărat capabil de iubire față de altul. Avva Dorotei, în Învățăturile duhovnicești, arată că liniștea lăuntrică nu este o recompensă pentru cei care au slujit destul, ci o condiție a slujirii adevărate. Mai întâi mă limpezesc eu, apoi pot lumina.
Ce înseamnă, concret, grija sănătoasă de sine
Nu e vorba de a ne pune pe noi pe primul loc în orice împrejurare. Ci de câteva lucruri practice pe care credința nu le interzice, ci le susține:
- A recunoaște că suntem obosiți, fără vinovăție. Hristos Însuși Se retrăgea în pustie să Se roage și să Se odihnească. Dacă El a simțit nevoia de liniște, de ce am fi noi deasupra acestei nevoi?
- A cere ajutor, fie de la un prieten, un duhovnic, fie, când e nevoie, de la un specialist. Mântuirea e sinodală, spunea un teolog contemporan. Nu suntem chemați să ne descurcăm singuri.
- A ne odihni fără remușcări. Duminica există în tradiția creștină tocmai pentru asta. Nu e lene, e ascultare.
- A ne vorbi nouă înșine cum am vorbi unui om drag. Cu înțelegere, nu cu bici.
Duhovnicia și sănătatea mentală nu sunt dușmane
Se creează uneori o falsă opoziție: ori ești om duhovnicesc, ori te preocupi de sănătatea ta mentală. Ca și cum cele două ar fi pe fronturi diferite. Nu sunt.
Tradiția isihastă vorbește despre nepătimire, nu ca apatie sau indiferență, ci ca echilibru interior, ca eliberare de patimile care ne agită și ne epuizează. Rugăciunea lui Iisus, metaniile, mărturisirea regulată au, printre efectele lor, și o stabilizare a minții și a emoțiilor. Nu magic, nu instant. Dar real, în timp.
Un duhovnic înțelept nu îți va spune să ignori suferința sufletului. Mulți preoți contemporani colaborează cu psihologi tocmai pentru că înțeleg că planul spiritual și cel psihologic nu se exclud, ci se întregesc. Credința nu vindecă depresia ignorând-o. O însoțește, o luminează și deschide spațiu pentru vindecare.
Relațiile sănătoase pornesc dinăuntru
Există un paradox frumos în sănătatea socială: cu cât suntem mai bine cu noi înșine, cu atât suntem mai capabili de relații autentice. Nu trebuie să fim perfecți pentru asta. Dar dacă pornim dintr-un loc de epuizare cronică, de lipsă de stimă sau de anxietate neadresată, relațiile noastre vor purta amprenta asta. Vom căuta validare în loc de conexiune. Vom da din frică în loc de dragoste.
Comunitatea ortodoxă, parohia, grupurile de rugăciune, mesele de după Liturghie au un potențial terapeutic enorm. Dar acest potențial se activează atunci când membrii ei vin din dorința de a fi împreună, nu din obligație sau teamă de judecată. O parohie vie și primitoare este un spațiu în care și sufletul rănit poate respira.
Un prim pas, astăzi
Dacă simți că ești prea dur cu tine însuți, că îți ceri prea mult, că nu ai voie să fii slab, poate că rugăciunea de seară de azi ar putea include o cerere simplă: «Doamne, ajută-mă să mă văd cu ochii Tăi.» Nu ochii criticii, nu ochii comparației. Ochii Celui care te-a zidit cu dragoste și te cunoaște pe nume.
Credința nu ne cere să fim mai mult decât suntem. Ne invită să fim, cu adevărat, ceea ce suntem: oameni iubiți, în drum spre vindecare.
Întrebări frecvente
Este păcat să merg la psiholog dacă sunt credincios?
Nu. Psihologul și duhovnicul lucrează pe planuri diferite, dar complementare. Sfântul Luca al Crimeei era chirurg și ierarh în același timp. Îngrijirea sănătății, inclusiv a celei mentale, este o responsabilitate, nu o lipsă de credință. Mulți oameni cu o viață duhovnicească profundă au beneficiat de sprijin psihologic fără ca asta să le afecteze credința, ba chiar au putut merge mai adânc în ea.
Cum deosebesc iubirea sănătoasă de sine de egoism?
Iubirea sănătoasă de sine te face mai disponibil față de ceilalți: mai răbdător, mai empatic, mai prezent. Egoismul te închide și îi face pe ceilalți invizibili. Dacă grija față de tine îți crește capacitatea de a dărui, ești pe calea bună. Porunca ne dă chiar măsura: iubirea de sine corectă este cea care face posibilă iubirea aproapelui.
Ce fac dacă mă simt singur sau trist, dar mi-e rușine să vorbesc cu cineva?
Rușinea este una dintre cele mai grele poveri pe care le poate purta un suflet. Mărturisirea există tocmai ca să știm că nu suntem singuri cu ceea ce purtăm înăuntru. Poți începe mic: o rugăciune sinceră, o vorbă cu preotul la Spovedanie, sau cu un prieten de încredere. Primul pas nu trebuie să fie cel mai greu.
